Elemente de istoria dezvoltarii localitatii, inclusiv a comunitatii sale

Zorii istoriei în spaţiul geografic care conturează municipiul Calafat şi satele componente – Basarabi, Golenţi şi Ciupercenii Vechi – au evidenţiat existenţa unei populaţii statornice aşezată în vatra sus-menţionată din cele mai vechi timpuri, o populaţie cu cultură materială şi spirituală proprie. Cercetările arheologice confirmă diferenţierea socială în sec. III-I î. Hr. şi în sec. I d. Hr., ca şi legăturile tot mai active cu romanitatea balcanică, inclusiv prin punctul de trecere a Dunării din dreptul Calafatului.
Prima atestare documentară păstrată, referitoare la Calafat, datează din 1424: Vama de la Calafat, care în secolele XV-XVI devine punctul de tranzit cel mai important pentru comerţul Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică. O altă atestare documentară datează din vremea lui Basarab cel Tânar–Ţepeluş (noiembrie 1477 – septembrie 1478). Acesta, la 3 aprilie 1480, întăreşte Tismanei, unde era stareţ Matei, vama de la Calafat cu târgul, ca şi alte vămi şi bălţi. Din 30 aprilie 1502 datează un alt hrisov, dat de Radu cel Mare (1495-1508), care întăreşte Tismanei, al cărei egumen era Ioanichie, „vama de la Calafat, ca să fie de ocină şi de ohabă şi să ia vama de la Calafat”. Tot din primii ani ai secolului al XVI-lea datează alte două hrisoave domneşti, prin care se întărea mănăstirii Tismana vama de la Calafat. La 26 iunie 1508, Mihnea I cel Rău întăreşte mănăstirii vama de la Calafat, care a fost a Tismanei încă de la bătrânii domni, iar la 1 mai 1510, din Târgovişte, Vlad cel Tânăr o dă ieromonarhului Ioanichie şi călugărilor de la Tismana. La 10 mai 1523, Vladislav al III-lea, dă poruncă mănăstirii Tismana „ca să fie volnici călugarii din Sfânta mănăstire Tismana să-şi ia vama de sare de la Vadul Vidinului de la valahi”, iar un an mai târziu, tot acesta, întărea egumenului Istratie şi călugărilor Tismanei „vama de la Calafat cu târgul şi balta Bistreţ cu vamă”, ca şi altele, „pentru că le-au fost vechi şi moşteniri de la bătrânii domni”. Asemenea acte de danie, sau mai exact de reîntărire a stăpânirii asupra vadului de la Calafat, au mai fost date de către Moise Vodă (12 mai 1529) şi Mircea Ciobanul (26 aprilie 1547), Petru cel Tânăr (17 aprilie 1568). Din cercetarea documentelor epocii, rezultă că în secolele XIV–XVII Calafatul constituia punctul terminus al unui drum comercial important, cunoscut şi sub numele de „Drumul sării”, poziţia lui geografică oferind condiţii optime pentru desfăşurarea unui activ comerţ de tranzit. De aici produsele excedentare ale Ţării Româneşti ajungeau în Peninsula Balcanică, până pe ţărmurile Adriaticii şi tot pe aici, mărfurile negustorilor turci şi greci pătrundeau în Muntenia şi mai departe, în Transilvania şi Ungaria. Prin vama de la Calafat se trimiteau în Imperiul Otoman mari cantităţi de cereale, vite, cai, oi, peşte, sare, vin, ceară, miere, cherestea. Prin acelaşi punct intrau în ţară obiecte de îmbrăcăminte şi podoaba, stafe orientale, covoare, mirodenii. Importanţa care se acorda Calafatului în secolele XVII–XVIII era determinată şi de faptul că, fiind aşezat în faţa Vidinului şi la răscruce de drumuri, prin el se scurgeau mărfurile ce veneau sau plecau din părţile de apus ale Bulgariei, Macedoniei, vestul Serbiei şi chiar de mai departe, ăn Ragusa şi Salmatia. Tot de la Calafat se putea face uşor legătura cu Craiova, pe unde trecea principalul drum comercial care străbătea Oltenia de la est la vest (Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova – Cernet – Varciorova). Mărfurile pornite de la Calafat puteau astfel să ajungă fie la Târgru Jiu şi de aici prin pasul Vâlcan în Transilvania, sau, trecând prin Slatina, urmau drumul pe Valea Oltului până la Sibiu. Indiferent de una sau alta din ipoteze privind istoria oraşului Calafat, cert este că aşezarea datează din epoci străvechi, cumulând de-a lungul mileniilor paleolitice şi neolitice, în epoca fierului şi pretracică, valorile anticelor civilizaţii din spaţiul egeeano-carpatic.

Ipoteza originii genoveze

B. P. Hasdeu a fost primul istoric care a emis ipoteza originii genoveze a Calafatului medieval. La rândul său, A.D. Xenopol, îmbrăţişând ideea lui Haşdeu, a susţinut că genovezii „par să fi întemeiat porturile dunărene Giurgiu, aşa numit San Giorgio, patronul Genovei şi Calafatului, de la calafatare – a unge corabiile cu duhot”. Este, de altfel, perioada când traficului intens pe Dunăre i se adaugă negustorii genovezi, ca urmare a încheierii tratatului de la Nymphaion, dintre Genova şi Imperiul Bizantin, din 13 martie 1261. Originea genoveză este susţinută şi în alte lucrări mai vechi sau mai noi; amintim, între acestea, pe cea scrisă de C. Buchholtzer şi P. Rotaru, lucrarea „Pe firul Dunării. De la Baziaş la Marea Neagră”, „Dicţionarul geografic al judeţului Dolj”, „Dunărea. Privire istorică, economică şi politică”. În sfârşit, amintim lucrarea lui Al. Cebuc şi C. Mocanu, care pledând pentru aceeaşi ipoteză, susţin că genovezii, concurenţii veneţienilor, ajutaţi de moldoveni, împing comerţul lor pe Dunăre până la Calafat, servindu-se de diferite nave.

Ipoteza originii bizantine

Alţi istorici susţin originea bizantină a toponimicului local. Aşa, de pildă, C.C. Giurescu, după ce menţionează existenţa Calafatului „înainte de Basarab întemeietorul”, deci sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, arată că denumirea de Calafat „redă exact grecescul Kalafatis, care îndeamnă cel ce smoleşte vasele”. În acest loc, presupune C.C. Giurescu, trebuie să fi fost o „escală, o schelă… unde se încărcau grânele Olteniei şi se călăfătuiau vasele”. Aceeaşi origine bizantină a numelui aşezării o susţine şi Nicolae Iorga, care afima ca denumirea de Calafat ar veni de la un nume grecesc de persoană, anume Kalafatis, nume foarte răspândit la Bizanţ. Tot pentru originea bizantină a toponimicului Calafat se pronunţă şi autorii unei lucrări de istoria bisericii române, care susţin că „pe Dunăre, bizantinii au dat denumirile greceşti localităţilor… Maglavit, Calafat, Corabia, Zimnicea etc.”
Legenda locală
Legenda locală pledează pentru ideea că străvechea aşezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Potrivit unei legende, în secolul al XI-lea, mai precis prin anii 1040–1042, un oarecare Mihail Calafat, meşter în arta călăfătuirii, găsind pe aceste meleaguri o aşezare propice pentru executarea meseriei lui, ar fi înfinţat, pe malul Dunării, un atelier pentru repararea şi smolirea corăbiilor, fapt care a făcut ca navigatorii bizantini, iar apoi şi cei genovezi, atraşi de iscusinţa sa, să-şi aducă vasele pentru a fi reparate. Potrivit aceleiaşi legende, locul unic unde se efectua operaţiunea de călăfătuire era la debarcaderul de lânga această aşezare care, ulterior, a primit numele de Calafat.